Return to site

Fiți oameni!

ce spun altora public, mă obligă personal...

ceea ce spun altora mă obligă personal, așa că redau aici un discurs-manifest la care mă întorc ori de câte ori vreau să-mi amintesc ceea ce n-aș vrea să uit prea ușor...

”Fiți oameni!”

discurs susținut la congresul Uniunii Creștin Democrate din România,

7 noiembrie 2015, Cluj-Napoca

Încă de la evenimentul de lansare, care a avut loc tot la Cluj, tot în acest hotel, în ianuarie 2014, deviza noastră a fost “UCDR—un partid nou, pentru un alt fel de politică”. Se pare că deși nu am fost vizibili în spațiul public, acest tip de mesaj a fost cel care a mobilizat aderența masivă a cetățenilor la alegerile prezidențiale din 2014. A devenit evident în ultimul an că românii s-au săturat și vor un alt fel de politică. Cum spuneam și atunci, politica este cu și despre oameni, iar un alt fel de politică se face cu alt fel de oameni. (Atunci am insistat mai mult pe aspecte ideologice și doctrinare, încercând să prezint democrația crestină ca fiind o categorie distinctă atât în raport cu ideologiile socialiste, cât și cu cele liberale, oferind o perspectivă mai echilibrată, integrată și realistă asupra omului și asupra rostului politicii)

Vreau să încep din capul locului prin a vă spune că, deși ar putea părea că prin tot ceea ce facem aici noi am încerca să profităm în vreun fel de valul creat de evenimentele din ultimele zile, atât prin ideea centrală, cât și prin data de desfășurare a congresului; acestea au fost stabilite cu foarte mult timp înainte, noi neavând de unde să știm ce va urma. Moțiunea lui Valentin Licxandru: “UCDR—Oameni noi în politică și administrație” propune niște obiective administrabile, e ceva ce se poate realiza, și vă mărturisesc, atunci când am citit prima varianta a documentului, mi se părea o propunere modestă; acum însă realizez că se pliază exact pe cerințele și asteptările majorității românilor: “vrem altceva”—“nu vrem doar alții, ci și altceva”. Această moțiune pare scrisă acum, în ultima săptămână, ca și cum ar fi un ecou al cererilor exprimate în societatea românească ca reacție la tragedia petrecută la București în urmă cu o săptămână, când 32* semeni de-ai noștri, mult prea tineri, și-au pierdut viața într-un incendiu devastator, iar alte câteva zeci sunt în stare critică, luptând pentru viața lor. Nu este cazul, ne sfiim să profităm în vreun fel de pe urma unei traume atât de profunde. Ne exprimăm compasiunea față de cei care au fost afectați în mod direct: familiile îndoliate, prietenii rămași în urmă, cei care suferă acum, și care vor lupta cu această traumă pentru restul vieții lor. Am fi lipsiți de decență dacă am fi venit cu mesaje politice care să profite în mod intenționat de pe urma acestei imense suferințe. Dumneavoastră știți foarte bine că ați primit prin email această moțiune înainte de 20 octombrie; mai mult, ideea aceasta există de mult în partid: nevoia de a promova oameni onești, integri și cu competențe, din rândul celor cărora le lipsește experiența politică. Noi înșine (mă refer acum la grupul de inițiativă) suntem lipsiți de experiență în politică. În acest sens, putem spune că suntem niște diletanți, însă a fi începător în ale politicii pare acum o condiție favorizantă.

* acesta era numărul cunoscut la ora la care am susținut discursul, însă din pacate, sâmbătă, 7 noiembrie 2015  a fost o zi neagră, în care încă 9 oameni dintre cei răniți în accidentul din Colectiv au murit

Alt fel de politică se face cu alt fel de oameni. Altfel sloganul nostru va rămâne la statutul de lozincă. 

Ce fel de oameni suntem noi?

Va trebui să fim noi alt fel de oameni și să îi invităm pe cât mai mulți împreună cu noi, să le dăm spațiu de manifestare în partidul nostru, bineînțeles în cadrul ideologic și contextul valoric specific acestui partid creștin-democrat. Ce înseamnă asta? Înseamnă că nu vom sta nici ascunși, refuzând să ne asumăm identitatea de creștini, de urmași ai lui Cristos—asta ar însemna să o pierdem—dar nici nu vom accepta tendințe și atitudini de talibanizare a acestui partid sau încercări de a impune un specific confesional. În toată măreția de care a data dovadă, Hristos nu a fost niciodată ostentativ, nici arogant. El a refuzat rolul de Mesia politic. Să nu avem impresia că noi am putea rezolva prin soluții politice toate problemele României. Credem că toți oamenii sunt coruptibili. Acestă credință determină o abordare echilibrată și realistă a gestionării vieții în societate. Conștientizarea naturii umane ne protejează de pericolul de a crea ideologii în afara realității; de asemenea, ne indică limitele politicii. Există limite în calea planificării politice. Această înțelegere ne îndeamnă să ne îndepărtăm de orice doctrină ideologică a salvării și totalitarismului politic, oferindu-ne oportunitatea de a îmbrățișa reconcilierea, dialogul și dezbaterea democratică.

Noi nu confundăm religia cu politica, dar vrem să promovăm în spațiul public valorile bazate pe etica și morala creștină, pentru ca societatea să beneficieze de legi drepte, care să se aplice la fel pentru toţi şi care să îi protejeze pe toți cetățenii și să le ofere oportunități egale. O înțelegere echilibrată ne ferește de greșeala de a face confuzie între Împărăția lui Dumnezeu și Împărăția Cezarului. Împărăția lui Dumnezeu cucerește prin iubire, credință și influență, în vreme ce Împărăția Cezarului—statul—o instituție legitimă de altfel, (vezi Romani cap. 13) se impune prin lege și uneori chiar forță.

Când Domnul Isus a spus: dați cezarului ce îi aparține și lui Dumnezeu ce este al Lui, a spus aceste cuvinte unui popor care nu vedea nici o separare între cele 2 planuri, un popor care astepta un Mesia politic, care să instaureze un regim teocratic, și pentru care a plăti taxe unei stăpâniri pământene păgâne era înțeles ca un act de lipsă de integritate față de Dumnezeu. Prin distincția pe care a făcut-o, Domnul Isus a creat premisele pentru o înțelegere nuanțată a diferenței între cele două planuri, care deși uneori se întrepătrund, nu sunt identice. 

Ce implicații are pentru noi, urmașii Lui, această separare? 

Există cel puțin 2 extreme, ambele greșite, pe care creștinii le pot adopta: 

    • Perspectiva pasivă: “Așteptarea Împărăției”. Retragerea: ne vedem de ale noastre, ca și cum treburile cetății nu intră între “ale noastre”, plătim impozitele, încercăm să ne facem datoria minimală față de “Împărăția cezarului” și nu ne interesează de ce e "aici și acum" în societate, pentru că—nu-i așa?—noi așteptăm o altă Împărăție;
    • Perspectiva triumfalistă: “Impunerea Împărăției”: încercăm să impunem noi un regim teocratic, biblic, în cazul nostru. Să aducem noi "Împărăția", chiar cu forța, și peste cei ce nu vor să o primească, prin acapararea statului, dacă ar fi posibil. Această atitudine e similară cu perspectiva celor care vor sa impună ‘sharia’, diferența semnificativă ar fi că noi am impune biblia. Valorile Împărăției lui Dumnezeu (urmarea de bună voie, lepădarea de sine) nu ne dau însă voie să recurgem la impunere, pentru că această Împărăție nu ni s-a impus nici nouă; am înțeles, am fost convinși să intrăm în ea.

Chemarea de a-L urma pe Cristos este universală, însă răspunsul la aceasta chemare are un caracter individual absolut voluntar: “Dacă voiește cineva să Mă urmeze…” Prima dată se spune ‘dacă voiește cineva’, după care sunt comunicate condițiile: cu lepadare de sine (“să-și ia crucea”) și consecvență, “în fiecare zi". Frumusețea mesajului Evangheliei stă în faptul că Dumnezeu comunică, dar nu manipulează, cheamă, dar nu obligă, convinge, dar nu forțează. 

Având în vedere că slujim un Dumnezeu preocupat de oameni, dar care din respect pentru libertatea și demnitatea noastră ca ființe umane și-a asumat riscul respingerii și al suferinței (de altfel însuși Hristos a fost respins de cei mai mulți dintre contemporanii Săi), cred că ar trebui să Îi semănăm și în felul în care ne asumăm cu integritate și relevanță rolul nostru în societate. 

Menirea noastră în lume a fost exemplificată de Însuși Mântuitorul prin metafora ‘lumină și sare’.

Eu traduc aceasta prin influență.

Visez la un partid creștin democrat influent. Un partid pragmatic, care să ofere un context în care oamenii să învețe să se ferească de orice formă de totalitarism ideologic. Știu destul de bine care e oferta ideologică a principalelor curente din piața ideilor politice, atât din perspectivă economică, cât și din perspectivă socială; urmăresc suficient de îndeaproape dezbaterile care au loc între diverse modele și paradigme încât să îmi dau seama că într-un sens fiecare are dreptate, pentru că fiecare vorbește despre altceva, fără o comunicare reală între tabere, deși aparent limbajul e similar iar discuția este aprinsă. Așteptările radicale față de politică—și anume: tranșarea dezbaterilor, eliminarea tensiunilor, a decide o dată pentru totdeauna adoptarea unui anumit model de dezvoltare socială și economică și impunerea unui singur model, cât mai pur, cât mai consecvent asupra întregii societăți, încercând uniformizarea, ignoră esența, natura și rostul politicii. 

Tocmai pentru că în politică radicalii nu pot fi niciodată satisfăcuți, aceștia trebuie dezamăgiți mereu. Soluțiile agreate politic sunt în mod inevitabil compromisuri, și e normal să fie așa, pentru că politica nu e despre impunerea adevărului, cât despre conviețuire, reprezentarea unor comunități diverse și administrarea pașnică a unor interese divergente. 

Adevărul nu se impune, adevărul nu are nevoie de manipulare pentru a fi comunicat. Adevărul convinge, este descoperit, nu livrat într-un plic. Creștini fiind, noi admitem că adevărul nu este ceva, ci este Cineva, iar cunoașterea vine din relație. Noi vrem să convingem, nu să forțăm, vrem să comunicăm, nu să manipulăm. Atunci când valorile noastre sunt diferite—sau chiar în conflict cu ale celorlalți, cădem de acord să nu fim de acord, fără a renunța la propriile valori și fără a le compromite. Ele sunt ale noastre, Cel ce ne judecă este Dumnezeu, însă El este cel ce judecă pe fiecare om, așa că nu e treaba noastră nici să judecăm pe alții, nici să impunem valorile noastre. Democrația este o valoare pentru noi. Conștientizăm faptul că nici o persoană, partid sau grup nu deține întreg adevărul despre modul în care societatea ar trebui să fie gestionată, de aceea este nevoie de dialog și cooperare.

Trebuie să învățăm să acceptăm diferența în spațiul public, opoziția și dezacordul sau refuzul celorlalți de a adera la valorile în care credem și care sunt definitorii pentru noi. Ceea ce nu putem tolera însă, iar dacă o facem, ne va distruge, este corupția: corupția din noi, în primul rând. Aproape întotdeauna când vorbim despre corupție presupunem că e ceva ce se întâmplă altora, nu nouă. 

Nu vreau să fiu parte dintr-un partid de farisei, nici dintr-un partid de zeloți, nici dintr-un partid de talibani. Nu vreau să aruncăm cu pietre în alții, dar nici nu putem sta indiferenți la nedreptate. Nedreptatea, corupția trebuie condamnată vehement, începând cu noi înșine, mergând spre cei de lângă noi și spre cei de departe de noi. De prea multe ori problema noastră e că judecăm doar pe alții și nu ne uităm în noi înșine. Judecata noastră de cele mai multe ori are de a face cu celălalt / cu ceilalți. Ceea ce ar trebui să știm și să nu uităm niciodată este că Dumnezeu este singurul care, având toate datele problemei, poate judeca cu dreptate deplină. Pe lângă asta, judecata Lui este întotdeauna făcută în dragoste. 

Aș vrea însă să fac parte dint-o mișcare entuziastă, determinată și adânc ancorată în identitatea și valorile creștine: iubirea de Dumnezeu, manifestată prin iubirea aproapelui și respectul față de creație. Dacă busola noastră morală ar fi valorile enunțate în evanghelii, dacă am trăi cu integritate și curaj, cred că multe s-ar schimba în țara noastră. 

De ce nu o facem? Ce ne împiedică?

Cred că aș putea scrie o cărțulie doar inventariind și analizând toate replicile defetiste pe care le-am auzit din 2008 (*atunci a fost inițiat acest proiect) până azi legat de ce-i de facut în țara noastră. Mi s-a urât de cât am auzit replici de genul: ”n’are rost”"n'ai cu cine”…cum n’ai cu cine? dar tu, eu, ce avem? suntem defecți, oameni buni?! sau nu ne mai pasă?!

Între ignoranță și cinism, ne rămâne varianta implicării. Prefer implicarea în fața oricărei lehamite autosuficiente, aparent sofisticată și decentă. Nu vreau să fiu eu însumi cinic, dar știm că șmecherii depind de fraieri. Indiferent de care parte ne-am situa, în oricare din cele doua categorii, suntem de partea greșită. Deși ni se pare că șmecheria e mai condamnabilă, de la un punct încolo și naivitatea dă în prostie vinovată. (Leon Daudet spunea: “iubesc naivitatea, dar nu la bărboși”—-făcea referire evident la adulți, la oameni în toată firea). Nu glumesc cu astfel de lucruri, nu acum, nu e cazul. Dacă nu ar fi atât de trist, ar fi amuzant. Știm, știm...capacitatea românilor de a face haz de necaz pare inepuizabilă. Îmi vin în minte cuvintele lui Octavian Paler, care—citându-l pe Paul Morand, completa observația lui: “România este un pământ tragic unde totul se sfârșește comic”… continua Paler: “Dacă nu veți socoti lipsă de patriotism ce voi spune, eu cred că noi avem dificultăți mari să luăm ceva în serios. Putem să amenajam un talcioc pe orice Golgotă” “Bașcălia la români ne-a ajutat să ne distrăm pe seama oricarei umilințe”

Revolta ultimelor zile i-a determinat pe mulți să iasă din starea de nepăsare, ignoranță,  cinism și ironie terminală care determină refuzul de a ne păsa și refuzul de a mai spera.

Țara noastră poate inainta prin încredere colectivă, deci avem nevoie și de emoție, foarte multă emoție, dar și de rațiune. 

Revolta este necesară pentru a ne scoate din indiferență, dar revolta însoțită de ură nu rodește nimic bun nici în cei ce sunt obiectul urii și—mai ales—nici în cei ce urăsc. Știu că sună paradoxal, dar dacă am putea împleti revolta cu iubirea, ar fi nespus mai bine: să ne indignăm în fața nedreptății, fără a uita prijeurile în care noi înșine am fost nedrepți; să ne dezguste șmecheria și corupția, fentarea regulilor, lipsa decenței și a bunului simț, fără a uita că noi înșine am căzut, mai des sau mai rar acest test. 

“Corupția ucide!” Am auzit asta des în ultimele zile. Dar să știți, nu doar corupția altora ucide—și corupția mea—și corupția ta ucide. Vorbim despre corupție ca despre un dat, ca despre un fenomen meteorologic care “ni se întâmplă”. Dragilor, corupția nu ni se întâmplă: noi nu suntem doar spectatori; suntem noi înșine agenți, chiar dacă ne vine greu să recunoaștem. Dacă fentăm în lucruri mici, de ce ne mirăm de cei care fentează în cele mari? Daca ne tentează puținul (și ne tentează…) de ce ne mirăm că cei mai mulți nu rezistă la tentații mult mai mari? 

Cum am putea noi rezista? Singura modalitate de a refuza corupția din noi, de a refuza tentația, șmecheria, descurcăreala este să purtăm mereu cu noi conștiența dreptății și bunătății lui Dumnezeu….am văzut zilele acestea o pancartă în stradă, într-o poză pe Facebook, la mitingul de la București. A fost o surpriză plăcută pentru mine; știți ce scria pe pancartă? era un citat / o parafrază din Biblie, din evanghelia dupa Ioan, cap 15, v 5: “Fără Mine nu puteți face nimic!” Eu asta cred în dreptul meu. Nu îi judec pe alții, poate alții se descurcă—sau cred că se descurcă—pe cont propriu (deși sunt convins că Domnul Iisus a rostit adevărul). Eu mă știu pe mine, și pe mine mă judec: nu pot face nimic bun fără El. 

Ceea ce se întâmplă în zilele acestea, valul de indignare justificată și resuscitarea spiritului civic în societatea românească este un val pe care nu noi l-am creat, iar împrejurările actuale se află total în afara controlului oricăruia dintre noi. Sperăm și ne dorim din toată inima ca trauma suferită de societatea românească, suferința și perderile celor care au fost direct afectați de trauma din “Colectiv”, care a fost declanșatorul acestui val de revoltă și indignare să nu fi fost degeaba. 

Toți vor ca România să se schimbe, dar nimeni nu vrea să schimbe România. Majoritatea s-au săturat de actuala clasă politică (și nu e bine să generalizăm, sunt printre ei și oameni decenți, dar poate nu suficienți pentru a schimba tonul general), dar nimeni nu vrea să se sacrifice el, să iasă din confortul anonomiatului, să iasă în față pentru a promova schimbarea. E mai confortabil de pe margine. 

O virtute cardinală în creștinism este curajul. Nouă ne-a lipsit curajul asumării.

Este nevoie de curaj, de asumare și de renunțarea la confort, de asumarea costului schimbării. 

De ce n-am fi noi oamenii pe care îi așteptăm?

Cei mai mulți creștini nu înțeleg nevoia de a se implica în viața publică, în special în viața politică, iar cei care înțeleg, de prea multe ori înțeleg să o facă într-un mod greșit, adoptând o perspectivă triumfalistă, dominată de dorința de control.

Trebuie să ne asumăm si costul schimbării. Cea mai bună apolgetică este a-L urma pe Hristos  trăind viața cu integritate, consistență și autenticitate, fără scuze. Asta e cea mai bună apărare, asta e cea mai bună mărturie. (…dar noi întotdeauna găsim scuze)

Cea mai eficace mărturie este o trăire creștină integră, consecventă cu creștinismul nostru, care nu trebuie să fie nici ascuns, nici ostentativ, ci transformator.  Dacă nu ne schimbă cu nimic credința noastră, trebuie să ne punem nouă înșine întrebări serioase, fără a-i judeca de sus pe alții.  Cum Dumnezeu nu are nevoie să demonstreze nimănui nimic, nu are nevoie nici să fie apărat. Cred că noi Îi facem un deserviciu când ne angajăm în dispute cu o atitudine neadecvată, încercând să dovedim la nivel rațional superioritatea creștinismului sau încercând să băgăm valorile noastre pe gâtul celorlalți. Valorile nu se impun, valorile se afirmă și se trăiesc. 

„Ar trebui să ne fie rușine nouă, tuturor, și guvernelor, instituțiilor statului și bisericilor că n-am schimbat ceva în ţara noastră în 25 de ani şi ne pare rău. Trebuie să le cerem iertare celor care au murit și, după aceea, să ne rugăm. Cred că n-am lucrat îndeajuns, în 25 de ani, bisericile ca să schimbăm ceva în modul de a gândi, de a acționa. Înghițim foarte ușor neglijențele, corupția, minciuna, șmecheria și acestea ni se par nimicuri. Circumstanța ne-a arătat că acestea pot fi criminale” 

arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti Ioan Robu.

Doamne, iartă-ne pe toți!

Trăirea valorilor şi principiilor creştine este cea mai mare şansă pe care o are România pentru ieşirea din impas, şi poate singura soluţie care nu a fost încercată până acum. 

(Iartă-ne Doamne, că n-am încercat până acum, ajută-ne să facem asta de acum încolo cu curaj, cu realism și cu toată ființa.)

Nu fiți dezamăgiti de alții! Fiți dezamăgiți de voi!

Dacă nu vreți să mai să fiti puși din nou și din nou în situația de a alege răul mai mic, uitați-vă cu mare atenție în voi, uitați-vă cu responsabilitate în jur, și faceți un pas în față; sau scoateți-i pe alții în față.

Este evidentă necesitatea unei împrospătări. Chiar dacă politica a fost deturnată de la sensul ei iniţial, iar încrederea cetățenilor în instituțiile politice este extrem de scăzută, avem nevoie de politică pentru gestionarea vieții în cetate. 

Frumusețea, și potențialul acestui partid nou, Uniunea Creștin Democrată din România, stă în valorile pe care a fost așezat de la bun început. Iar valorile nu există pe nimic. Ele se văd și se manifestă în oameni, pentru  alți oameni. 

Deci, fiți oameni!

All Posts
×

Almost done…

We just sent you an email. Please click the link in the email to confirm your subscription!

OKSubscriptions powered by Strikingly