Return to site

Între extreme nu mai există nimic? Corectitudinea politică față cu realitatea.

 

Suntem oameni, greșim, putem însă avea și dreptate; ne temem, putem însă evita ura. Hai să nu ne etichetăm înainte de a ne asculta unii pe alții. 

Să fim realiști: teama nu e ură, incorectitudinea politică nu e fascism, socialismul nu e marxism.

corectitudinea politică față cu realitatea

Ce vremuri trăim: cum zice cineva ceva mai îndrăzneț, sau diferit de platitudinile pieței de idei politically correct, cum e etichetat ca fiind de extrema dreaptă, ceea ce, din păcate, nu face decât să legitimeze extrema dreaptă. Dacă Ana Balandiana e de extremă dreapta, extrema dreaptă devine frecventabilă. Evident exagerez, dar conștient. Nu cred că oricine deviază de la linia discursivă corectă politic e extremist de dreapta. Chiar atunci când greșește. La fel, nu orice socialist e marxist. Mi se par f superficiale si intolerante etichetările reflexe. Corectitudinea politică mi se pare în sine extremistă şi o formă de dogmatism mai insidioasă decât dogmatismele asumate ca atare pe care încearcă să le reprime. Presa, ca de obicei, a preluat fără prea mult context cele mai senzaționaliste părți din discursul ținut de Ana Blandiana cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa la UBB. Şi au fost destule.

Cel mai greu de înghițit a fost pasajul "Zecile de atentate cu sutele sau miile lor de morţi nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente şi insidioase a milioane de emigranţi ferm hotărâţi să nu se integreze şi care vor dizolva, din interior, cultura şi mentalităţile Europei secolului al XXI-lea, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Mai periculos decât terorismul pentru definiţia şi supravieţuirea Europei este bagajul spiritual şi cultural pe care îl aduc noii veniţi." A fost şi cel mai citat fragment. Cred că asumpția era că terorismul islamist e motivat şi legitimat spiritual și că majoritatea celor care vin, chiar dacă tocmai de terorism fug, au același bagaj cultural și spiritual ca al celor din calea cărora fug. Cam greu de împăcat, admit. Mult prea simplist. Să zici ca atentatele sunt o problemă mai mică decât venirea refugiaților e foarte ciudat, chiar dacă nu mi-a sărit aşa în ochi din prima. Discursul a fost citit, deci scris din timp și revizuit, nu o formulare ad-hoc. Pun simplificarea si generalizarea, cu care nu sunt de acord, pe seama faptului că autoarea se afla sub imperiul emoțiilor generate de atentate teroriste de la Bruxelles cu doar 2 zile mai devreme. 

Eu am urmărit discursul pe youtube, nu am citit integral textul. Ideea cu care am rămas e că Ana Blandiana are clar o teamă în fața valului de străini generat de războiul din Irak și Siria, teamă pe care o mărturisește destul de explicit, dar că problema pe care o semnalează nu e în primul rând infuzia de capital uman cultural diferit, cât lipsa de încredere a Europei în rădăcinile ei creștine, negarea acestora și demonizarea oricărei forme de patriotism. Nu că Europa nu ar avea resurse pentru a-și gestiona crizele și a-și depăși angoasele, ci că refuzându-le, nu prea are ce pune în loc.

Corectitudinea politică e distructivă, dar şi isteria și inflamarea bazate exclusiv pe teamă, uneori dublate de ignoranță au același efect. Cele două extreme mă deranjează în egală măsură. Asta nu înseamnă că nu mai cad și eu în domeniile astea.

Mie mi s-a părut cam patetică comparația cu degradarea imperiului roman, și cam forțată construcția discursului pe această structură comparativă, dar ideile, temerile, interogațiile, remarcile nu mi se par scandaloase, chiar dacă nu le împărtășesc pe toate. Ceea ce a spus are coerență, chiar dacă e un dans al compasiunii şi fricii, cu mai multe note de frică decât de speranță. Iar patetismul la un poet e de așteptat.

Am colegi la care țin şi pe care îi respect care au semnalat critic ceea ce ei califică drept inacceptabil în discursul cu pricina. 

Hai totuși să nu o ardem pe rug pe Ana Balandiana.

A spus ce avea de spus, a articulat niște temeri, care deși pot fi exagerate, nu pot fi negate sau desființate şi etichetate drept discurs xenofob.

Teama nu este in mod necesar ură. Cel puțin asta ar trebui sa remarcăm, dacă tot ținem la nuanțe.

Teama e un sentiment; nu are nevoie sa aibă dreptate. Ea, dacă există, e mai bine să fie articulată, mărturisită și eventual depășită. Nu poate fi negată sau ignorată fără consecințe nefaste. Cine o neagă sau reprimă manifestarea acesteia în alții nu face decât să o amplifice. Temerile trebuie articulate și confruntate, nu ignorate. E trist că sunt destui care din calcule populiste și interese care nu au de a face cu binele societății sunt gata pentru niște voturi ușor de mobilizat să exploateze teama și s-o convertească în ură. Foarte periculos.

Putem să nu fim de acord cu Blandiana, nu putem însă desființa poziția dânsei.

Are dreptul la opinie. Chiar şi la una greșită.

Discursul integral al Anei Blandiana cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa de către UBB poate fi accesat aici.

teama de străin

Din pacate, de prea multe ori, neacceptarea posibilității că s-ar putea să fim în eroare, sau să nu percepem corect poziția celorlalți ne face să fim imuni la argumente. 

Dezbaterile de idei nu sunt lucru de apucat, dar sunt necesare. Fără atacuri la persoană, fără încrâncenare. 

Pe fondul încrâncenării nuanțele sunt ușor de ratat. Oponenții se războiesc cu o extremă imaginată, cu un om de paie ușor de învins, care însă, nu există chiar așa în realitate. E valabil și pe dreapta și pe stânga. Personal am avut dispute și confruntări cu oameni care n-au văzut un musulman în viața lor, dar îi demonizează pe toți la pachet. Eu am cunoscut musulmani, oameni de o calitate umană deosebită, am și prieteni care s-au convertit de la islam la creștinism și care nu au o atitudine islamofobă. 

Evident, fiind creștin, eu cred că islamul e o cale greșită, dar asta nu-mi dă voie să-i urăsc pe musulmani.

Hristos nu îmi dă voie să-mi urăsc nici măcar vrășmașii, ba mai mult, îmi cere să îi iubesc. Greu lucru, dar inevitabil pentru cei aflați pe calea deschisă de Mântuitor.

Pot înțelege însă ”teama de străin”, fără să disprețuiesc pe cei ce se tem. 

Eu însumi, fiind din punct de vedere confesional minoritar, neoprotestant într-o populație majoritar ortodoxă am avut constant de depășit suspiciunea față de ”pocăiți”. Eram un fel de ”străin”. De la gradiniță până am terminat doctoratul am fost tot singurul ”pocăit” dacă nu din an, din clasă sigur. Totuși am avut prieteni adevărați, colegi faini, m-am bucurat de oamenii din jurul meu și ei s-au bucurat, cred, de mine. Suspiciunea față de confesiunea mea a fost o barieră din ce în ce mai ușor de depășit, chiar m-a ajutat să conștientizez mereu cine sunt și ce cred, de ce cred așa. Și mi-am dat seama că deși încă bunicii mei erau ”pocăiți”, eu puteam să nu fiu, dacă aș fi ales altfel. Una din diferențele confesiunilor neoprotestante în raport cu bisericile tradiționale este că devii membru doar la vârstă adultă, în mod conștient, asumat. Fiind confruntat mult mai des decât alții cu situația de a da explicații, de a răspunde onest la întrebări de genul ”voi de ce nu faceți cutare lucru, voi de ce faceți cutare lucru”, am ajuns destul de devreme să îmi dau seama că nu e în primul rând vorba despre a face sau a nu face ceva, ci despre ce crezi, de ce crezi așa și cât din credința ta structurează identitatea și comportamentul tău. Pentru mine integritatea e simplu de evaluat: cât de consecvent trăiesc în raport cu ceea ce cred. Cât de multă armonie este între crezul meu și comportamentul meu? În ce măsură ceea ce fac se suprapune peste ceea ce cred și spun? Asta definește și structurează identitatea mea. Sper că sunt pocăit ;)

cum am perceput, fiind chiar în proximitatea lor, atentatele și atmosfera din jurul lor.

Am fost în Belgia, oarecum în mijlocul agitației prilejuite de reținerea lui Abdeslam și a altor suspecți (eram la câteva străzi distanță când l-au arestat), urmată de atentatele de marți. De miercuri au fost shimburi de focuri și atmosferă tensionată în Bruxelles. Luni am stat blocat într-un tren între Buxelles Midi și Bruxelles Central cam 35 minute pentru că erau oameni alergând pe liniile de tren, urmăriți de poliție. Am stat cel mai mult în Zaventem, pe Fabriekstraat, foarte aproape de locul atentatului de marți, iar la momentul exploziei de la metrou eram la două stații de acolo și tocmai într-acolo aveam de gând să mergem cu metroul. 

Am fost întrebat în mod repetat dacă nu te cuprinde panica, disperarea, frica când ești într-un oraș în stare de șoc de pe urma unor atentate. Personal, panică și disperare nu am simțit. Și nici soția mea, care era cu mine nu era panicată; nici frica nu era predominantă, pentru că nu aveau loc de supărare și indignare. O tristețe imensă și o indignare care însă nu te face să vrei să îi strângi de gât pe făptași. Pur și simplu rămâi perplex, nu poți pricepe cum poate fi cineva atât de bolnav de ură încât să omoare la întâmplare niște oameni în numele unui ideal real sau imaginat.

Mai multe despre atmosfera acelei zile, pe care am trăit-o din mijlocul evenimentelor, găsiți în grupajul făcut de PressOne, pentru care, fiind poate cel mai aproape ca distanță fizică de locul producerii atentatelor, am fost accidental corespondent găsiți în linkul de mai jos, a doua secțiune, unde e și filmarea și o poză pe care am trimis-o (Adrian, 32 ani):

creștinism radical. iubirea vrășmașului.

Sâmbătă seara, înainte de atentate, foarte aproape de locul exploziei de la aeroport am văzut împreună cu colegii de conferință filmul "Des hommes et des dieux"

A fost un prilej de relexie, parcă profetic despre cum ar trebui să se raporteze creștinul la vrășmașii săi: nu cu teamă, nu cu supunere, dar nici cu ură; dimpotrivă, cu iubire. E greu. Dacă urmăriți filmul, veți intra in atmosfera monastică, dar neizolată a unor călugări care și-au dedicat viața slujirii semenilor lor musulmani în Algeria.

Din testamentul unuia dintre călugării martiri care presimțea ce sfârșit va avea, reiau cuvintele dedicate călaului său:

"And you also, the friend of my final moment, who would not be aware of what you were doing. Yes, for you also I wish this ‘thank you’—and this adieu—to commend you to the God whose face I see in yours.

And may we find each other, happy ‘good thieves’, in Paradise, if it pleases God, the Father of us both. Amen."

Un articol care relatează despre povestea reală care a inspirat filmul ”Des hommes et des dieux”:

Mă bucur că am o credință care în cazuri extreme îndeamnă la extremism asupra propriei persoane (martiraj) spre deosebire de extremism asupra altor persoane. 

(creditul pt această formulare îl acord lui Andrei Dinu, care și el a auzit de undeva...)

All Posts
×

Almost done…

We just sent you an email. Please click the link in the email to confirm your subscription!

OKSubscriptions powered by Strikingly