Return to site

Nu ne place, dar oamenii au votat Brexit.

democrație reprezentativă vs democrație directă

#brexit #referendum

Rezultatul referendumului din Marea Britanie a arătat clar că a limita drastic accesul pe piața politică, prin a ține partidele noi în afara parlamentului prin praguri electorale, nu creează mai multă stabilitate. Campania electorală din SUA confirmă și ea limitele bipartidismului. Când un sistem politic blochează prin reguli electorale restrictive accesul reprezentanților din afara ariei mainstream, e prejudiciat principiul reprezentativității şi te poți aștepta la turbulențe şi surprize. 

Iată că cea mai veche democrație parlamentară a lumii ne arată care este prețul acestei limitări a accesului în parlament, în ciuda faptului că sistemul lor electoral bipartizan, care funcționa pe principiul "primul care trece linia de sosire", "câştigătorul ia totul" ("first past the post", "the winner takes it all") părea în regulă, generând stabilitate. În democrație, stabilitatea nu e o valoare în sine. Oricum, nu o valoare care să vină înaintea reprezentativității. Iar când poporul decide prin referendum, nu prea mai ai ce comenta. Personal, am sentimente amestecate în legătură cu acest rezultat, la care, sincer, nu mă așteptam. 

E un rezultat surprinzător, care a dat peste cap și previziunile și exit pollurile, și ne-a arătat că partea tăcută decide. Se pare că cei mai mulți dintre votanții indeciși (approx. 9% înainte de vot) au înclinat spre schimbarea status-quo-ului, ceea ce e într-adevăr surprinzător, având în vedere că de obicei oamenii indeciși tind să evite sau să amâne schimbările.

Ne place sau nu, asta este. M-aș fi bucurat ca rezultatul referendumului să fie altul, dar eu nu pot decât să emit opinii de la distanță.

S-a văzut că buturuga mică, UKip, avându-l ca vector de imagine pe Farage, considerat un personaj marginal, au reușit să convingă cea mai mare parte a electoratului să voteze pt ieșirea din UE, deși există un oarecare consens privind faptul că, cel puțin pe termen scurt, vor fi consecințe şi costuri în plan economic pt UK.

Asta se întâmplă când controlul mainstream eșuează: se alunecă în populism, cu efecte nefaste pentru democrația reprezentativă. Vedem asta şi în SUA, unde există riscul ca un personaj ca Trump să inghită întreg Partidul Republican ("marele şi vechiul partid"-GOP "grand old party").

Când o frustrare dospește prea mult sub pragul electoral, se creează premisele unui recul disproporționat, de obicei convertit prin demagogia și carisma unor lideri considerați marginali, în populism. Iar poporului îi place din când în când să dea cu flit establishmentului, chiar și doar în ciudă. Controlul prin prag electoral nu funcționează în favoarea sănătății democrației. Pentru că oamenii care se lovesc constant cu capul de pragul electoral, se enervează, se radicalizează, și să nu ne mirăm dacă, reușind în cele din urmă să creeze o breșă, calcă în străchini.

Soluția nu e populismul, ci dialogul, accesul real la dezbateri și decizii responsabile.

Din păcate, în România, noi tocmai spre o astfel de direcție ne îndreptăm: două partide mari, scindate ambele din FSN, care absorb partidele balama care, deși fără un electorat suficient de stabil, au exercitat o influență disproporționată prin aranjamente şi jocuri de culise + UDMR, partidul satelit al puterii, formațiunea politică care a jucat constant rolul de power-dealer pe scena politică românească. Dacă din toamnă intră în parlament doar PSD, PNL si UDMR, o s-avem tot FSN/USL la butoane. Probabil că o să avem opoziție așa de ochii lumii, când de fapt tot partidul unic, tot "foştii" vor controla viața politică.

Și până acum, opoziția parlamentară s-a bazat mai mult pe faptul că partidele se detestau într ele. Nu era o opoziție de principiu, ci de oportunitate, sau de lipsa oportunității, aș putea spune: lipsa oportunității de a împărți accesul la resursele țării: ”nu tre să-i lăsăm pe ăilalți să fure, când putem fura noi”. 

Asta a fost, dar măcar mai țipau unii la alții și se detestau realmente. De când cu USL și apoi cu ”marele PNL”, s-a văzut clar că foamea de os e mai mare decât ura transpartinică, și că, prin comparație cu relația politicieni-cetățeni, relațiile transpartinice dintre ”reprezentanții noștri” funcționează mult mai bine. Când vine vorba să-și conserve privilegiile, reprezentanții aplică principiul co-beligeranței: decât să ne trezim cu privilegiile erodate, mai bine să ne apărăm noi frumos de poporul care ne-a trimis pe funcții.

Iar asta creează presmie periculoase: tot populiștii, gargaragii și cei care nu iubesc democrația vor fi avantajați în spargerea blocadei, pentru că genul ăsta de mișcări se hrănesc din frustare. Nu sunt demersuri de construcție, sunt mișcări anti, puse pe demolat. În general, astfel de mișcări sunt animate de revoluționari fără orizont, oameni cărora le lipsește echilibrul. Și asta e periculos.

Trăim vremuri interesante, şi noi tot cu capul în nisip...

Post Scriptum:

Mai jos 2 reacții de la 2 britanici pe care îi cunosc destul de îndeaproape și îi respect ca oameni și ca profesioniști: ”Mr. Transparency”, David Murray, former Senior Adviser to the Chairman at EITI International Advisory Group, former deputy-president Tranparecny International UK și Julia Doxat Purser, European Evangelical Alliance.

Chiar din dimineața de după anunțarea rezultatelor:

Și ca să fiu cât se poate de onest, reiau aici postarea care m-a făcut să încep să comentez pe marginea referendumului. Articolul meu e de fapt o evoluție a postării lui, dezvoltată și adaptată contextului și publicului românesc. E reacția la cald a unui prieten elvețian, care, cu neutralitatea proverbială specifică, a postat niște observații foarte pertinente în legătură cu rezultatul referendumului, fără patos și încrâncenare.

Eu doar am adăugat puțin patos, dar de fapt, de aici a pornit articolul meu.

Azi, dimineață, Samuel Kulmann:

All Posts
×

Almost done…

We just sent you an email. Please click the link in the email to confirm your subscription!

OKSubscriptions powered by Strikingly